Mereu mi-a placut sa cred ca am totul planificat. Mi-am imaginat prietenii perfecti, clasa perfecta, coafura ideala, hainele care ma prindeau cel mai bine, baiatul care este jumatatea mea perfecta, orasul viselor mele, cariera pe care mi-o doresc cel mai mult … Fugind dupa ele am lasat realitatea pe tusa, am ignorat semnele, am mers precum un cal ghidat de un stapan neglijent, orb si surd. Inainte nu ma gandeam la trecut fiindca nu mi-l aminteam. Apoi mi-l aminteam, dar ma consideram prea mica pentru a-mi place. A urmat o perioada in care l-am urat si m-am intrebat cum de am putut sa traiesc toate acele momente. Acum ma uit in urma si imi analizez greselile fiind sigura ca daca as putea sa fac totul de la capat l-as face altfel.
Am crezut ca exista prietenii perfecti, prieteni care raman prieteni, prieteni pe care poti plange pana ramai fara aer, prieteni care te accepta cu toate defectele si nu ti le pun pe tava pentru a te rani. Am crezut in visele prostesti din desene animate si carti de adormit copii pentru ca erau mult mai placute decat ce spuneau oamenii reali despre realitatea lipsita de romantism, lipsita de dulce, lipsita de esenta. Nu puteam crede ca oameni care se cunosc din copilarile pot ajunge sa nu isi mai vorbeasca. Nu ma vedeam stand la o masa in centrul unui oras aglomerat luand ceaiul cu altele in afara de ele, de cele pe care le-am numit ,,cele mai bune prietene” din clipa in care mi-am ales viitorul. Nici o clipa nu mi-am imaginat ca atunci cand voi merge la altar una din ele nu va fi acolo. Nu am crezut ca va trebui sa infrunt ce va urma de una singura, pentru ca sunt am fost si voi fi mereu dependenta de ele. Nu mi-e frica sa recunosc si desi asta e cea mai mare slabiciune a mea e si cea care ma face puternica. Imi plac pozele tocmai pentru ca pastreaza momentele vii, iar ori de cate ori ma uit la cum zambeam atunci, ma intreb de ce plang acum. Si chiar daca oamenii spuneau ca prietenii adevarati sunti putini si ca ma insel, ca nu va rezista nimic, le randeam in fata si le spuneam ca am gasit cele mai bune persoane din toata lumea, ca suntem prietene acum cum o sa fim si peste ani, ca nimic nu va putea sa ne desparta si ca ei toti pot sa isi ia cuvintele urate si sa le vare direct in …
Insa m-am inselat, iar ei aveau dreptate. Cuvintele sunt doar cuvintele, visele sunt doar vise, iar realitatea nu permite oamenilor slabi sa supravietuiasca. Mi-ar place sa imi mai pot imagina iar ca orice e posibil, ca pot sa ma indragostesc doar daca vreau, ca prietenii nu mint, nu inseala si nu trateaza. Mi-ar place sa cred ca acum sunt foarte fericita, ca merit ce mi se intampla, ca nimic nu e intamplator. Mi-ar place sa cred in destin, in vorbe, in privi dragute. Mi-ar place sa cred tot ce imi spun altii, sa privesc colegii si sa fiu sigura ca sunt de partea mea si nu ca imi spun cuvinte urate pe la spate. Mi-ar place sa cred ca oamenii sunt sinceri si ca nu exista mincinosi si ipocriti, ca exista un baiat care e sufletul meu pereche, alcatuit din acelasi material, de care am nevoie. Mi-ar place sa dau banda timpului inapoi si sa sterg totul, sa raman doar eu cu mine si cu o pagina goala pe care sa pot scrie tot ce vreau, de la capat, fara pete de cerneala, fara mazgalituri si fara linii trase peste cuvinte. Mi-ar place sa ma indragostesc ca o fraiera doar cu o singura privire si sa fie nevoie de un cuvant pentru a stii ca el e cel pentru care m-am nascut. Mi-ar place sa cred ca oricat de rau m-as certa cu o prietena, as putea apoi sa o iau in brate si sa ii spun ca sunt proasta, ca ea are dreptate desi se inseala, ca o vreau inapoi si ca viata mea nu e a mea fara ea. Mi-ar place sa ma urc intr-o masina pe care nici macar nu o am si sa le iau si pe ele, sa conduc pana raman fara benzina si sa trebuiasca sa o impingem, sa radem ca fraierele fiindca suntem tinere si avem toata viata inainte. Putem sa ne facem griji atunci, oricand, dar nu acum. Vreau sa cred ca pot fi vazuta exact cum sunt si nu mai vreau sa fiu ranita constant de niste cuvinte pe care nimeni nu le crede.
Dar nu pot. Nu acum.
